Prin Maramures - de Alexandru Sasu

DRUMURI CĂTRE MARAMUREŞ- de Alexandru Sasu (1950)


Cetate naturală de străvechi aşezări omeneşti, pe care izvoarele scrise – vestitele diplome maramureşene – o amintesc pentru prima oară cu aproape 800 de ani în urmă, cele nescrise – ale tradiţiei şi legendelor – o situiază undeva în primele începuturi de formare a poporului român, iar cele de piatră – ale arheologiei – o socotesc ca regiune locuită încă din vremea comunei primitive, Maramureşul constituie unul din cele mai mândre colţuri ale pământului patriei noastre, situat la hotarul de miază-noapte.
Despre frumuseţile sale de neegalat şi oamenii săi minunaţi, despre trecutul zbuciumat ca şi despre viitorul luminos al Maramureşului, s-au scris şi se vor mai scrie nenumărate pagini, s-au dat şi se vor mai da multe şi variate păreri, fiecare dintre probleme constituind izvoare inepuizabile de inspiraţie.
Una şi aceeaşi ideie stăruie însă în toate descrierile asupra Maramureşului: asemănarea sa cu o cetate, imagine datorată zidurilor măreţe ale Carpaţilor – când prăpăstioase şi golaşe, când teşite şi îmbrăcate, de la poale până la vârf, în haina întunecată a pădurilor – care o înconjură din toate părţile, încadrând-o, după limbajul folosit de geografi, în seria depresiunilor intramontane sau intracarpatice.
Nu e prea uşor să pătrunzi în interiorul depresiunii maramureşene. Căci porţile sale sunt puţine şi greu de străbătut. Totuşi, Maramureşul nu este izolat. El se leagă strâns de Transilvania şi de Moldova, prin drumuri – uneori milenare, alteori mai recente – de-a lungul cărora îţi poţi da seama cum omul trecând – nu o dată – peste obstacole de necrezut a înfrânt îndărătnicia naturii.
Călătorul fiind, pe oricare dintre drumurile ce duc în Maramureş, nu vei mai putea uita niciodată pitorescul peisajelor care te întâmpină la tot pasul.
Din Moldova de nord, o şosea bine întreţinută, care însoţeşte fidelă gălăgioasa vale a Bistriţei Aurii, te poartă dinspre Vatra Dornei, prin Iacobeni şi Cârlibaba, pentru ca apoi, mlădiindu-se în nenumărate serpentine, să urce pasul înalt al Prislopului (1418 m), şi să coboare în bazinul Vişeului, spre Borşa, prima mare localitate din părţile răsăritene ale depresiunii. Acesta este cel mai vechi şi poate cel mai bătătorit drum al Maramureşului, martor la descălecatului lui Bogdan şi cale de bejenie pentru maramureşenii mândri, care preferau să părăsească vetrele strămoşeşti, decât să-şi plece fruntea în faţa impilatorilor feudali, din îndepărtate timpuri, sau capitalişti, de mai târziu. Este în acelaşi timp calea care a asigurat încă de la înfiinţarea primelor cnezate şi voievodate româneşti şi poate chiar de mai înainte, legături strânse – economice, politice şi culturale – între cele două ţinuturi învecinate, pe care Carpaţii nu le separă ci le unesc unul cu altul.
Un alt drum folosit din vechi şi uitate vremi, vine dinspre Năsăud pe valea Someşului Mare, peste pasul Rodna (1254 m), uşurând de astă dată comunicaţia cu bazinul Transilvaniei şi, dublând, pe un traseu mai ocolit, calea de legătură cu Moldova.
Artera de cea mai intensă circulaţie actuală este însă linia ferată Salva-Vişeu, una din realizările de justificată mândrie a regimului de democraţie populară, însoţită de şoseaua cu care îşi împarte spaaţiul din ce în ce mai îngust, pus la dispoziţie, cu multă zgârcenie, de frumoasa vale a Sălăuţei.
De la Salva, din lunca largă şi primitoare a Someşului Mare, până la Telciu, urcuşul se face în pantă lină, pe nesimţite şi pare o glumă pentru locomotiva pregătită să înfrunte eforturi serioase. Valea Sălăuţei nu se arată nici ea prea deosebită, întâmpinându-te cu versanţi, cu pante domoale, acoperiţi de livezi, păduri – vestigii ale codrilor odinioară de nepătruns – păşuni şi fâneţe smălţate cu flori în preajma cositului, terenuri de cultură şi gospodării uneori răzleţe alteori grupate în pâlcuri.
Nerăbdător aştepţi, Coşbucul – vechiul Hordău – şi încerci să cauţi, undeva pe malurile umbrite ale râului zglobiu, moara în preajma căreia poetul ţărănimii îşi va fi urzit atâtea din minunatele sale poezii.
De la Telciu, care îţi iese înainte cu întinsele sale depozite de cherestea, locurile se schimbă ca prin farmec. Pe valea din ce în ce mai frumoasă a aceleiaşi Sălăuţe, de nerecunoscut acum prin sălbăticia ei, trecând prin nenumărate poduri şi viaducte, adevărate opere de artă ale tehnicii moderne, trenul urcă din greu către culmea Şetrefului (917 m), pe care o străbate printr-un lung tunel, lăsând în stânga dealul Ştefăniţei (1204 m), iar în urmă pitorescul sat Romuli, ultima aşezare mai compactă de pe această vale. Abia la capătul nordic al tunelului, şuerat victorios, repetat de ecou până la completa dispariţie.
Venind dinspre regiunea de câmpii mănoase a Sătmarului; o altă şosea pătrunde întâi în pitoreasca Ţară a Oaşului, trecând prin Negreşti, Certeze şi Moişeni; tranversează apoi pasul Fargăului (583 m) şi, de la Teceu Mic până la Sighet, însoţeşte unda când leneşă când înspumată a Tisei, legând între ele satele maramureşene Remeţi, Săpânţa, Câmpulung pe Tisa şi Sărăsău.
Nici una dintre aceste căi, afară – poate – de aceea a Prislopului, nu egalează însă în frumuseţe drumul ce trece în Maramureş peste culmea împădurită a Gutinului, urcând în serpentine până la 1109 m altitudine. Din Baia Mare şi până în Baia Sprie, şoseaua, astăzi complet modernizată, însoţeşte valea presărată cu bolovănişuri, aproape secată, a Săsarului, ale cărei ape au fost captate încă de sub poala muntelui, pentru nevoile înteprinderilor din regiune.
Prezenţa puternică a omului în peisajul natural, pe care întinsele livezi dinspre Tăuţi nu reuşesc decât să o întregească, trădează importanţa mereu crescândă a economiei locale, bazată în primul rând pe industrie.
Specificul acestei industrii – extracţia şi prelucrarea metalelor neferoase – îl ghiceşti din reţeaua de funiculare ce trec adeseori peste prăpastii ameţitoare, din conductele de apă care se înşiră ca nişte şerpi uriaşi, din apele noroioase mereu tulburi ale Săsarului, scăpate de la instalaţiile de flotaţie şi abia târându-se printre bolovani, din mulţimea de coşuri mereu fumegânde ale înteprinderilor, din mirosul înţepător ce stăruie în aer, din haldele de steril de la gura minelor, din forfota neobosită a minerilor din această regiune,
În sus de Baia Sprie peisajul se transformă aproape pe neaşteptate. Şoseaua părăseşte calea Săsarului, care şi-a recăpătat limpezimea de cristal a undelor şi începe urcuşul nenumăratelor serpentine, deschizându-şi cu greu calea spre culme. Pădurea care îmbracă în întregime pantele Gutinului (de fapt ale culmii muntoase ce se desfăşoară între Gutin şi Paltin), dă drumul, în timpul verii, aspectul unui adevărat tunel de verdeaţă, întunecat şi tăcut. Când şi când câte un luminiş îţi deschide perspective spre vale. Nu poţi înţelege atunci ce te impresionează mai mult: prăpăstiile ameţitoare, în adâncurile cărora scântează unda transparentă a pârailor de munte, bazinul larg al Băii Mari, în care aşezările omeneşti par nişte jucării împrăştiate de capriciile unor copii, sau depărtările sinilii de la orizont, ce anunţă stepele întinse ale Câmpiei Panonice.
Toamna, gama de culori a frunzişului, nuanţată de la galbenul palid până la roşul însângerat, îţi pare ireală. Toate acestea le poţi admira în tihnă, căci urcuşul se face anevoie atât pe jos cât şi cu orice vehicul rutier.
Pe culme, la 1109 m înălţime, izvorul rece al Pintei te îndeamnă la popas. Fără să vrei te duci cu gândul la impunătorul masiv singuratic de eruptiv – Şatra Pintei de jos dinspre Baia Mare, la Fântâna Pintei, din îndepărtatul deal al Prisăcii, de lângă Ţicăul Someşului, şi apoi, la faptele de vitejie, pe alocuri exagerate de legendă, dar în majoritatea cazurilor reale sau cu un sâmbure de adevăr, ale haiducului al cărui nume este şi astăzi pomenit cu mândrie din Maramureş până la Sălaj şi din Oaş până în Ţara Chioarului.
În sfârşit, o altă şosea leagă Ţara Lăpuşului de părţile Budeştilor, urmărind valea Coşeului, după ce a escaladat nu fără greutate aceeaşi culme a Gutinului, de astă dată chiar pe sub vîrful principal (1447 m).
Acestea nu sunt decât cele mai bătute drumuri spre ţinutul de pe Vişeu şi Iza. Păcurarii – cum sunt numiţi în graiul local ciobanii – şi turiştii cunosc nenumărate poteci tăinuite, accesibile numai pe jos sau în mod excepţional călare: peste Beneş şi pe sub Inău spre cabana Puzdrelor, peste Corongniş şi pe sub Vârful Gheorgheleului, prin valea Anieşului Mare şi pe sub vârful Galaţului sau peste plaiurile Mihăesei, pe sub vârful Laptelui şi prin valea Repede, prin valea Strâmbei şi pe sub Bătrâna. Şi acestea nu sunt singurele. Peste culmile Ţibleşului, Gutinului şi Oaşului numeroasele poteci îţi desfăşoară înaintea ochilor noi şi neasemuite privelişti, cu atât mai frumoase, cu cât te apropii mai mult de ţinta călătoriei.